Pe 13 noiembrie 2011, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Iosif Pop s-a savârşit prima Sfântă Liturghie în parohia noastră.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

PAROHIA ORTODOXĂ A SFÂNTULUI  IOAN BOTEZĂTORUL ȘI A SFÂNTULUI MUCENIC ALBAN, LUTON, UK

15 ani de la hirotonia întru episcop a Mitropolitului Iosif Pop al Europei Occidentale și Meridionale

Pe 15 martie 2013 s-au împlinit 15 ani de la hirotonia ca arhiereu a Mitropolitului Iosif Pop al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, de care aparține canonic și comunitatea românilor ortodocși din Marea Britanie.

ÎPS Mitropolit Iosif (foto: apostolia.eu)

Cu această ocazie, părinții episcopi din sinodul mitropolitan împreună cu mai mulți preoți din cuprinsul Mitropoliei au slujit împreună Sfânta Liturghie, la Limours, în Franța (sediul administrativ al Mitropoliei), sărbătorind astfel evenimentul. Cu o modestie obișnuită celor care îl cunosc, ÎPS Iosif a mulțumit celor prezenți, evocând misiunea înaintașilor săi în această parte a Europei și subliniind că o astfel de aniversare este, în fond, a întregii Mitropolii, a tuturor slujitorilor Bisericii, arhierei, preoți, monahi sau simpli mireni.

Născut într-un sat din Maramureș (la 17 februarie 1966), cu studii doctorale la Paris (Institutul „Saint Serge”) și cu o vocație spirituală probată de-a lungul multor ani ca îndrumător și confesor, Înalt Prea Sfințitul Iosif, o figură luminoasă și iubită pretutindeni, în special de tineri, se impune în Biserică prin autoritatea smereniei și înțelepciunea cumințeniei. Epistolele sale pastorale, cuvântările ocazionale, precum și articolele publicate s-au făcut remarcate atât prin imperativul evanghelic al reîntoarcerii la Hristos, modelul și centrul vieții noastre religioase („Puneți toate cele pe care le trăiți înaintea Crucii lui Hristos!”), cât și prin abordarea deschisă a celor mai grave crize cu care ne confruntăm în prezent: sărăcia și suferința, deriva morală, despărțirea familiilor în căutarea unor locuri de muncă peste hotare, educația copiilor, refluxul general al mărturisirii și al trăirii valorilor creștine. Ca ierarh, a știut să mobilizeze în jurul său episcopi și preoți cu certe vocații teologice și pastoral-misionare, într-o colaborare fructuoasă care numără până în prezent realizarea unor proiecte de anvergură precum Centrul Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae”, canalul tv online Apostolia, Festivalul cultural anual „Din dragoste pentru Frumos”, ciclul de conferințe și comemorări „Martor”, dedicat evocării martirilor din temnițele comuniste, taberele internaționale pentru copii și tineret, asociația Nepsis etc. Nu în ultimul rând, să amintim și faptul că, dacă în 1998 în Arhiepiscopie funcționau cca 30 de parohii, în prezent numărul acestora în întreaga Mitropolie depășește 130. Aniversarea ÎPS Părinte Mitropolit Iosif se cuvine salutată și de noi, cu cuvintele Apostolului Pavel: „Un astfel de arhiereu se cuvenea să avem!” (Ioan-Florin Florescu)

Vă oferim în continuare o scurtă antologie tematică, alcătuită din fragmente de pastorale și articole semnate de-a lungul timpului de ÎPS MITROPOLIT IOSIF, semnificative pentru gândirea sa teologică misionar-pastorală. Textele originale se găsesc pe site-ul Mitropoliei, http://www.mitropolia.eu.

„Puneți toate înaintea Crucii lui Hristos”

Vă port în rugăciunile mele, știind greutățile prin care treceți și umilințele pe care le îndurați de multe ori. Puneți toate cele pe care le trăiți înaintea Crucii lui Hristos! Și nu uitați că El a biruit înainte de moarte, prin iubire și iertare, și mai apoi prin Cruce, Moarte și Înviere; iar ceea ce El ne-a spus, devenind fratele și prietenul nostru: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”, Îl auzim strigându-ne și în noaptea aceasta Sfântă a Învierii Sale, ridicându-ne din adormirea necredinței.

(Sf. Paști, 2003)

Împărățiile și Împărăția

Lumea, ca şi odinioară, caută împărăţii aici pe pământ. Însă noi ştim că nu călătorind şi căutând la marginile pământului vom afla împărăţia cerurilor, nici agonisind bogăţiile acestei lumi vom deveni puternici, căci venind Domnul a spus : „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca17,21).

(Nașterea Domnului, 2003)

Credința

Cum şi pentru ce să priveghem? Înainte de toate, ca să nu ne pierdem credinţa.

(Nașterea Domnului, 2003)

Inima

Inima noastră nu poate sta goală, se umple întotdeauna cu ceva : „cu iadul, cu lumea sau cu Dumnezeu”.

(Nașterea Domnului, 2008)

Cel mai mare dar

Iată cel mai mare dar pe care îl primim: să ne iubim unii pe alții așa cum Dumnezeu ne iubește!

(Nașterea Domnului, 2010)

Acum, mai mult ca oricând, când ni se propun o sumedenie de „daruri” care par a satisface sufletul și care sunt, de fapt, minciună, suntem chemați să deosebim și să căutăm Darul cel de preț, pentru care merită să ne ostenim și să ne jertfim toată viața spre a-l dobândi: Hristos. Aceasta este adevărata moștenire pe care o putem lăsa copiilor noștri și adevăratul dar pe care-l putem oferi celor dragi ai noștri, oricât de săraci am fi și de însingurați prin toate colțurile Europei, pentru că este Darul cel neprețuit care nu se cumpără cu bani, ci cu inimă curată. Căutarea acestui dar nu va dezbina niciodată familia și nu va despărți pe tată și pe mamă de copii sau pe soți unul de altul. Darul cel adevărat unește, împacă și dăinuiește veșnic.

(Nașterea Domnului, 2002)

Hristos cel mai de jos

„Când nu putem înălţa inima noastră spre Domnul în rugăciune, să căutăm spre Hristos Cel de jos”, acolo unde în fratele nostru, omul, Hristos aşteaptă un pahar de apă, o bucată de pâine, o privire iubitoare spre alinarea sufletului, un gând bun, o mână întinsă, care pot fi semne ale învierii noastre. Hristos ne aşteaptă uneori „mai jos de noi înşine, în mădularele Lui cele mai suferinde, cele mai dispreţuite”, pentru a ne întâlni.

(Sf. Paști, 2004)

Curajul mărturisirii

Domnul spune: „Nimeni, aprinzând făclia, n‑o ascunde sub un vas, sau n‑o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Însă noi nu avem curajul vieţii în Hristos, al luminii, al harului pe care l‑am primit; nu îndrăznim să le dăruim, să le arătăm, să le facem văzute de ceilalţi, ci mereu le ascundem: nu trebuie ca soţul nostru, sau colegii, să ştie că suntem credincioşi, copiii nu îndrăznesc să spună la şcoală că sunt credincioşi, de teamă ca ceilalţi să nu râdă de ei… Tot aşa în diferitele situaţii în societate, în loc să luminăm pe ceilalţi, noi îi afundăm în întuneric, pentru că ascundem lumina pe care am primit‑o. Ne este ruşine de ceea ce suntem. Pentru că nu avem curajul mărturisirii, lumea de astăzi nu sporește duhovnicește. Şi adesea astăzi, mai ales în societăţile occidentale, ne e teamă că numărul creştinilor va scădea, în aşa fel încât vor deveni invizibili. Domnul ne spune: Dacă aveţi lumina, nu o ascundeţi, ci arătaţi‑o, daţi‑o la iveală, nu vă fie ruşine de această lumină. Să ne întrebăm dacă o avem cu adevărat, sau dacă numai zicem că o avem.

(Apostolia, noiembrie 2012)

„Mulțumesc, Fecioară Maria! Mi s-a făcut dreptate!” (Inscripție votivă în Biserica Saint-Séverin, Quartier Latin, Paris; foto: I.-F.F.)

Facem parte astăzi din această mare Comunitate a ţărilor Europei. Ca şi creştini ortodocşi, Dumnezeu ne cheamă să dăm mărturia dreptei credinţe în jurul nostru, în diferitele ţări în care trăim. Să fim încredinţaţi de identitatea noastră, şi anume credinţa creştină ortodoxă. Este o mare provocare pentru noi să dăm mărturie de credinţa noastră în lumea de azi, – fără să desconsiderăm pe alţii, fără să judecăm –, începând mai întâi în familie, cu ai noştri. (Sf. Paști, 2007)

În calitate de urmaşi şi ucenici ai lui Hristos în lume, suntem chemaţi să luptăm împotriva puterii răului, împotriva evidenţei morţii, gândindu-ne fără încetare la cuvântul care ne îndeamnă: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea! Eu am biruit moartea!” (…) Ştim însă că Numele lui Hristos este din ce în ce mai hulit în lume din cauza celor care-I poartă numele. Să îndrăznim să luptăm pentru numele lui Hristos cu răul din noi.

(Sf. Paști, 1999)

În Cuvântul şi în viaţa lui Hristos găsim Lumina cea adevărată. Lumea în care trăim are mare nevoie azi de această lumină, pe care o caută, dar nu o găseşte pentru că și-o închipuie aşa cum nu este. Lumina lui Hristos este în noi şi lumea o vede şi prin noi, creştinii. (…) „Voi sunteţi lumina lumii… Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,14-16). Pentru a fi lumină şi a o răspândi în jur, trebuie mai întâi să avem  Lumina. Pentru a o avea, trebuie să o căutăm. Pentru a o căuta, trebuie să ştim unde. Iar Lumina este Hristos Însuşi, Care trăind în noi face din fiecare o lumină a lumii.

(Sf. Paști, 2005)

Despre discernământul colectiv și personal

Se împlinesc zece ani de când, pentru prima dată după 50 de ani de dictatură atee, am putut striga cu lacrimi în ochi şi cu inima reconfortată de sentimentul mult râvnitei libertăţi: „Cu noi este Dumnezeu!” (…) Ne-am recăpătat încrederea în noi ca neam, dar, fiindcă ea este fragilă, o pierdem atât de uşor. Ne găsim în faţa unor urme adânci lăsate în sufletele noastre de un sistem care avea ca ţel distrugerea omului interior, a chipului lui Dumnezeu din om – caracterizat prin libertate. „Dar îndrăzniţi, – spune Iisus celor credincioşi – Eu am biruit lumea!” Fără acest curaj pe care Hristos ni-l dăruieşte ca alternativă pentru slăbiciunea noastră, nu vom reuşi să învingem în lupta noastră cu păcatul, cu necredinţa, cu răul în general. Trăim într-o societate în care discernământul în toate ne este de cea mai mare trebuinţă. Nu mai este de ajuns un discernământ colectiv, ci este nevoie de discernământul personal pe care numai credinţa îl poate lumina.

(Nașterea Domnului, 2000)

Omagiu victimelor comunismului 

Memorialul de la Râpa Robilor. Foto: http://www.blogprinvizor.ro

Avem multe de învăţat din evenimentele acestui secol trist! Cine poate număra victimele anilor de comunism dictatorial din Europa de Est şi din lumea întreagă? Dacă ne-am opri numai la România, ne-ar fi greu să socotim toate victimele şi urmările comunismului. Haosul a pus stăpânire pe toate, iar sufletul omului, prin încercarea de nimicire a credinţei, a fost profund atins. A trebuit ca mulţi români să-şi părăsească ţara, luând drumul pribegiei, nu pentru că nu-şi iubeau ţara, pământul natal sau fraţii, ci pentru că nu li s-a mai permis să stea acolo. Despuiaţi fiind de tot, au pribegit în pământ străin, fără a avea uneori minimul pentru existenţă, nădăjduind doar în Cel ce este „Dumnezeul orfanilor şi al străinilor”. Greu ne-am mai putea aminti azi de toţi cei care au suferit şi au murit în acei ani de suferinţă! A fost o perioadă care a marcat profund poporul român şi sufletul său creştin. În acest sfârşit de secol şi de mileniu, aducem un omagiu tuturor celor care au suferit şi celor care au murit în cei peste 40 de ani de dictatură comunistă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte că-i uităm, că nu avem puterea să ducem la bun sfârşit multe dintre aspiraţiile nobile pentru care ei au trăit şi au murit.

(Nașterea Domnului, 2000)

Copiii și educația lor în Hristos

Mulţi copii se nasc azi în familiile noastre. Îi aducem la Biserică şi îi botezăm. Dar să nu uităm să le vorbim apoi despre Hristos şi despre legătura lor cu Dumnezeu. Să nu ni se pară că este de ajuns ceea ce am făcut, doar botezându-i, şi că Îl vor cunoaşte singuri pe Dumnezeu, mai târziu. Dacă nu-i creştem noi cu dragoste de Dumnezeu, greu o vor mai descoperi singuri după aceea.

(Nașterea Domnului, 2004)

„Țineţi-vă copiii aproape de voi” 

O rană a multor familii care trăiesc astăzi în ţările Europei de Vest este sfâşierea familiei prin plecarea unuia dintre soţi sau chiar a amândurora, lăsând în urma inimile frânte ale copiilor lor în grija bunicilor, în cel mai bun caz, sau a rudelor şi prietenilor, în alte cazuri. Aşa se face că, în prezent, ar fi peste 300.000 de copii rămaşi în ţară, în timp ce părinţii lor sunt plecaţi în căutare de lucru în diferite ţări ale Europei, mulţi dintre aceşti copii suferind adevărate traume sufleteşti din cauza lipsei dragostei părinteşti. Vârsta copilăriei şi a şcolarizării este cea în care copilul are cea mai mare nevoie de părinţii săi pentru a fi educat în duhul Evangheliei lui Hristos. De la cine poate învăţa copilul faptele bune, jertfelnicia, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dacă nu de la părinţi? De la cine poate un copil să înveţe şi să respecte porunca lui Dumnezeu, „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi”, dacă nu de la proprii părinţi, care prin respectul şi grija faţă de copilul pe care Dumnezeu li-l dăruieşte, ei înşişi transmit copilului lor respectul şi cinstea pe care el le va arăta mai târziu părinţilor care l-au născut şi crescut? De aceea vă îndemnăm, iubiţi părinţi, țineţi-vă copiii aproape de voi şi nu sacrificaţi anii copilăriei lor pentru nimic din lumea aceasta. Dacă Dumnezeu v-a dăruit copii, tot El este Cel care vă ajută să le purtaţi de grijă.

(Rusalii, 2009)

Iubirea de sine

Iubirea de sine se vede a fi astăzi unul dintre cele mai mari şi mai complexe păcate din care răul îşi trage multă putere în lume. Egoismul, ura aproapelui, autosuficienţa, nesimţirea în faţa nevoii şi suferinţei celui de lângă noi, îmbogăţirea fără măsură, lipsa de milă, chiar şi păcatele trupeşti şi multe alte păcate, care ne aduc moarte sufletească, vin din iubirea de sine, cea fără Hristos. Iubirea de sine creşte şi se instalează în om încă din copilărie, pentru că părintele nu-l învaţă pe copilul său faptul că tot ce are şi tot ce este vine în primul rând de la Dumnezeu, în dar, fără nici un merit din partea noastră. (…)

(Nașterea Domnului 2004)

Suferința timpului care ne scapă

Constatăm că timpul nu mai are aceeași valoare, parcă s‑ar fi micșorat și n‑ar mai avea douăzeci și patru de ore o zi. Acest lucru se resimte foarte puternic în zilele noastre. Să fie oare pentru rapiditatea cu care se trăiește totul? (…) Lipsa de răbdare în ceea ce facem, lipsa de răbdare în relațiile cu oamenii, cu frații noștri, lipsa de răbdare în rugăciune, lipsa de răbdare în momentele de reculegere, lipsa de răbdare în general face ca timpul să se comprime pentru noi și suferința să crească, pentru că este și o suferință a timpului care trece și care ne scapă, viața noastră fiind legată și de timp. Și astfel ne simțim mereu neîmpliniți.

(Apostolia, august 2012)

Despre deznădejde

Chiar şi momentele în care nu ne mai încredem în Dumnezeu sau în care credem că Dumnezeu ne-a părăsit, în care iadul ia locul raiului, devin momente de sfinţire, pentru că Însuşi Hristos le-a trăit: a fost vândut şi urât de către fraţii Săi, a trecut prin dureri şi prin angoase, ca şi unul dintre noi. A cunoscut timpul şi lumea stricăciunii noastre trupeşti şi sufleteşti.

(Sf. Paști, 1998)

„Sunt eu un om al păcii?”

Niciodată în istoria omenirii nu s-a strigat mai mult cuvântul pace decât în acest ultim secol. Cine dintre noi, oamenii, nu doreşte pacea? Dar ce greu o găsim! Câtă nefericire nu aduc în viaţa noastră personală, sau în familiile noastre, dezbinarea, ura, agresivitatea? Ca să putem ieşi din acest impas trebuie să-L primim pe Hristos şi pacea pe care El ne-o propune, pacea care vine din darul iertării, din darul libertăţii faţă de lucrurile trecătoare ale acestei vieţi. (…) Hristos a biruit lumea păcatului şi a nedreptăţii cu pacea Lui, pace pe care şi noi o primim ca dar în toate rugăciunile şi slujbele Bisericii. La fiecare slujbă auzim preotul care reia cuvântul lui Hristos, spus şi ucenicilor după Înviere: „Pace vouă!” sau „Pace tuturor!”. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mereu este: Sunt om al păcii? Mă lupt să aduc pace în sufletul meu şi al celor din jur? Urmându-L pe Hristos, trăind cu El, primind şi înmulţind darul păcii, devenim şi noi făcători de pace, devenim fii ai lui Dumnezeu.

(Nașterea Domnului, 2006)

Smerenia neînțeleasă a lui Dumnezeu

Cei care-L vor omorî mai apoi pe Hristos, sau vor să-L omoare încă şi astăzi, tocmai de aceea o fac: pentru că, din nou, ei nu Îl văd, nu sunt în stare să accepte şi să intuiască smerenia Lui. Ce nevoie este de un Dumnezeu atât de smerit? Este prea mult şi prea îndrăzneţ pentru ei ca Dumnezeu să vină şi să fie atât de smerit, de şters, de tainic, de nevăzut, de neluat în seamă, de anonim, de neaşteptat, cu toate că Scripturile tocmai despre acestea vorbeau. Toate la un loc au surprins şi surprind pe oamenii de atunci şi pe cei de acum. Toţi ne imaginăm cum ar trebui să fie, să se manifeste Dumnezeu, dar greu acceptăm să-L primim aşa cum este, cum a venit în Betleem, cum vine şi azi, cum vine în viaţa noastră personală şi-n cea a lumii. Îl acuzăm că ar fi absent din suferinţa noastră, din calea noastră, din calea răului care nu se sfieşte să pună stăpânire pe om şi lume. Uităm – sau nu am ştiut niciodată – să Îl privim, să-L recunoaştem, să-L căutam acolo unde este, să-L identificăm şi cu cei cu care El ne spune că se identifică, să-L vedem cu ochii cu care El ne spune că-L putem vedea, să-L iubim cu dragostea pe care El ne-o arată şi în care şi El se recunoaşte şi ne-o arată, să-L vedem în lumina în care cu adevărat Îl putem vedea, să-L primim cu inima cu care El ne spune că-L putem primi : inima milostivă.

 (Nașterea Domnului, 2007)

Răspunderea suferinței

Pe mulţi, – dacă nu pe toţi, într-un fel sau altul –, suferinţa nu ne ocoleşte. O cunoaştem încă din primele zile ale venirii noastre în această lume, când doar în braţele iubitoare şi ocrotitoare ale părinţilor mai încetăm să plângem. Apoi, toată viaţa, fiecare dintre noi cunoaşte suferinţa în felul lui, ea fiind parte a vieţii după păcatul primului om, şi va fi până la cel din urmă care va locui pământul. Cu toate acestea, noi înşine îi facem pe fraţii noştri să sufere, rănindu-ne reciproc, vorbindu-ne de rău, jignindu-ne, minţindu-ne, războindu-ne între noi, urându-ne, vânzându-ne unii pe alţii pentru un profit bănesc, smintindu-ne unii pe alţii. Cu toate că am cunoscut şi cunoaştem ce-i suferinţa, ne facem unii pe alţii să suferim. Suferim şi din cauza multor dorinţe pe care le avem şi care nu se împlinesc după voia noastră, a bolilor sufleteşti care vin peste noi, sau din gelozie, sau din invidie, sau din mândrie, sau din ura faţă de alţii. Totul în noi poate fi sursă de suferinţă. Şi mai pe urmă, pentru tot răul personal şi pentru răul din lume îl acuzăm pe Dumnezeu, pe Cel care vine şi face vinovăţia noastră propria Lui vinovăţie, neputinţa noastră propria Lui neputinţă, ocara noastră propria Lui ocară, moartea noastră propria Sa moarte ! (…) Cine săvârşeşte aceste fărădelegi ? Oare cel Nevinovat, Ocărât, Răstignit ? Oare nu suntem noi, oamenii, cei care le săvârşim ?!

(Sf. Paști, 2008)

„Doamne, mă las în mâinile Tale”

Făcându‑ne făpturi de lumină la botezul nostru, putem de acum să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi să spunem această rugăciune: „Doamne, mă las în voia Ta, mă las în mâinile Tale, fă şi din mine, azi şi în toată vremea, o făptură a luminii, şi ajută‑mă să nu ascund niciodată această lumină pe care Tu mi‑o dăruieşti, să nu o acopăr niciodată, ci să o arăt şi celorlalţi. Dar nu după cum eu vreau şi gândesc, ci după cum Tu vrei, şi cum gândeşti pentru mine”.

(Apostolia, noiembrie 2012)

 

Sursa: http://roscotland.wordpress.com/2013/03/22/puneti-toate-inaintea-crucii-lui-hristos-15-ani-de-la-hirotonia-intru-episcop-a-mitropolitului-iosif-pop-al-europei-occidentale-si-meridionale/