Pe 13 noiembrie 2011, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Iosif Pop s-a savârşit prima Sfântă Liturghie în parohia noastră.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

PAROHIA ORTODOXĂ A SFÂNTULUI  IOAN BOTEZĂTORUL ȘI A SFÂNTULUI MUCENIC ALBAN, LUTON, UK

Despre corecta raportare la spaţiul liturgic

Regăsirea noastră corectă în spațiul liturgic este determinantă pentru chipul în care trăim creștinismul. „Corectă” trimite la acel grăitor „ortho” (drept) privind felul în care omul este chemat să Îl slăvească pe Dumnezeu (doxa – slăvire, ceea ce conduce la „orthodoxie”) prin propria-i trăire („praxis” – făptuire, ceea ce conduce la „orthopraxie”).

Dincolo de pretenția termenilor, mesajul este simplu: nu că Dumnezeu ar avea nevoie cu ceva de laudele noastre, ci simplul fapt al raportării corecte la Dumnezeu prin propria noastră trăire ne așează în raport cu El într-o relație care nu poate fi decât vie, adevărată, structurantă pentru viața noastră până la măsurile uimitoare și de neînțeles ale îndumnezeirii omului (urmare a copleșirii omenescului de lucrarea dumnezeiescului har). Respectiv, incorecta raportare mă îndepărtează de posibilitatea reală a sfințirii vieții mele.

Miezul îndeletnicirii mele cu viața veșnică, de aici și de acum, privește participarea mea la sfânta liturghie. Pentru cei care se îndoiesc în privința rolului acesta imens pe care o simplă liturghie îl poate avea pentru viața noastră este de spus că începând cu binecuvântarea de început și până la otpust – încheiere, liturghia nu face decât să mă ajute să gust Împărăția ce va să fie și care se manifestăîncă de aici și de acum. De aceea ne și amintim în timpul liturghiei de crucea, moartea, Învierea, Înălțarea la cer și… de cea de a doua și slăvită venire a lui Hristos. Practic, liturghia îmi aduce aici și acum trecutul, prezentul și viitorul, scoțându-mă din presiunea timpului obișnuit și așezându-mă într-o clipă a trăirii întru, cu, prin Dumnezeu care deavăluie cum va fi veșnicia.

Arhimandritul Sofronie Saharov spunea atât de frumos, surâzând, că veșnicia este atât de scurtă! doar o clipă. Dar o clipă care nu se mai termină niciodată. Or, când te ajută harul lui Dumnezeu, liturghia se petrece cu tine implicându-te intens, un fel de clipă mai aparte care nu are de-a face cu o curgere profană a timpului proprie îndeletnicirilor perisabile, făcute pentru viața de aici și atât(mă întreb de altfel, cei care sau ferit atâta de liturghie în viața lor, printr-o cronicizată încăpățânare în direcția nedescoperirii ei, cum vor suporta oare prezența veșnică a lui Dumnezeu care înseamnă și aici, dar și în ceruri, trăire liturgică?)

Pentru că în liturghie suntem la modul concret în exercițiul lui „a fi” în fața lui Dumnezeu, se poate spune că a trăi corect liturghia este o măsură fidelă a orthodoxiei vieții mele. Cu alte cuvinte, „spune-mi cum liturghisești (cum ești la liturghie; verbul „a liturghisi” nu-i privește în exclusivitate pe clerici în măsura în care cu toții slujim lui Dumnezeu prin sfânta liturghie, clerici și laici) ca să-ți spun cine ești”. Contrariul este deopotrivă grăitor: spune-mi cum nu ești la liturghie (prin absența fizică sau gânditor-meditativă, adică cu gândurile împrăștiate oriunde, numai atente la lucrarea întru Dumnezeu nu) ca să-ți spun cine ești. Felul în care „sunt” liturgic în fața „Celui ce este” nu are numai un efect temporal, ci reprezintă o proiecție a persoanei mele către veșnicie. Învăț „a fi” veșnic la școala liturghiei.

Contrar a ceea ce poate părea pentru unii și alții, liturghia este ireductibilă la o succesiune de cereri pe care le adresăm cu obstinație lui Dumnezeu. Ea este fundamental și întâi de toate mulțumirea (euharistia, gr.) pe care I-o aducem pentru tot ce a pus și va pune în viața noastră, pentru tot ceea ce suntem și vom fi. Creștinul este prin excelență un mulțumitor lui Dumnezeu, un recunoscător Lui, care face exercițiul manifestării recunoștinței sale prin intermediul liturghiei. În fapt, „mulțumirea” (euharistia) Bisericii primare a căpătat cu timpul forma a ceea ce numim astăzi „sfânta şi dumnezeiasca liturghie” şi pe care o săvârşim curent în zilele noastre după tipicul primit de la sfinţii Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Un pic mai tehnic spus, este „Taina instituită de Însuşi Iisus Hristos, prin rugăciunea de mulţumire şi gestul de binecuvântare a pâinii şi paharului (Lc. 22, 19-20), la ultima Sa cină împreună cu apostolii, în care Biserica actualizează în mod sacramental opera sa răscumpărătoare, concentrată în jertfa şi învierea Sa (1 Cor. 11, 23-26; Mt. 26, 26; Lc. 22, 17-19).” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 156)

Hristos Însuşi ne îndeamnă la a săvârşi jertfa euharistică: „de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnul vestiţi până când va veni”(I Cor. 11, 26) pentru că doar așa avem parte de El (ne „împărtășim” cu El). După Învierea Sa, Hristos se arată lui Luca şi Cleopa pe cale, şi, nerecunoscut de aceştia, le tâlcuieşte Scripturile care dădeau mărturie despre Sine, apoi cinează cu ei, şi frângând pâinea, ochii lor se deschid spre a-L recunoaşte, iar El se face nevăzut de la faţa lor. Gestul este cel al consacrării liturgice a Darurilor.Hristos nu dispare de fapt, ci rămâne prezent cu ei prin pâinea devenită Trupul Său. Așa rămâne prin excelență prezent cu noi în Biserică până la capătul veacurilor.

Aviz aici însă celor care cred că este suficient dacă lecturează Biblia, dar nu gustă Darurile (a se vedea perspectiva neoprotestanților care nu au Daruri, neavând preoție, dar insistă cât cuprinde pe lectura Bibliei ca fiind în sine mântuitoare). Episodul cu Luca și Cleopa demonstrează limpede că neîmpărtășindu-mă euharistic cu El, tâlcuirea Scripturilor (chiar și de Hristos făcută!) nu este de ajuns spre a-L recunoaște și păstra cu mine. Am nevoie de El În propriul meu trup spre a mă sălășlui întru Cel care îmi deschide ochii minții și ai inimii spre a-L recunoaște și iubi, El Însuși este cheia apropierii mele de El. Iar de El mă apropii devenind eu însumi euharistic.

Didahia celor doisprezece apostoli, documentul „cel mai important din imediata apropiere a Apostolilor şi izvorul cel mai vechi al legislaţiei bisericeşti”(Scrierile Părinţilor apostolici (traducere, note şi indici de pr. dr. Dumitru Fecioru), ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 17) cuprinde indicaţii tipiconale dintre cele mai vechi cu privire la săvârşirea Tainei euharistiei. „Iar cu privire la euharistie, aşa să faceţi euharistia: Mai întâi cu privire la potir: Îţi mulţumim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. Cu privire la frângerea pâinii: Îţi mulţumim Ție, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta.

Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci. Nimeni să nu mănânce, nici să bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor (Mt. 7, 6). Iar după ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: Îţi mulţumim Ție, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, «ai zidit toate» (Inţ. Sol. 1, 14) pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ți mulţumească Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică. Înainte de toate, Îţi mulţumim, că eşti puternic. Ție slava în veci. Adu-Ți aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta, şi «adună din cele patru vânturi»(Mt. 24, 31) această Biserică sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Ca a Ta este puterea şi slava în veci.” (Ibidem, pp. 31-32).

Poți fi oare creștin, necentrându-ți duminica pe sfânta liturghie? Liturghia este cea care te face o ființă a recunoștinței, a mulțumirii, pe scurt, o ființă euharistică, aducând ceea ce alte activități nu-ți pot aduce în relația ta cu Dumnezeu. Aceasta cu atât mai mult cu cât euharistie înseamnă și întoarcere, în gest de dăruire proprie a omului, dinspre fiu către Părinte, a darurilor pe care Părintele le-a dăruit mai înainte acestuia prin intermediul creaţiei întregi. Iar Părintele le primește cu bucurie, infinit mai multă decât măsura cu care noi înșine primim darurile pe care ni le aduc proprii copii. La Biserică nu mă duc doar ca să primesc, întâi de toate îmi manifesc recunoștința și învăț la rândul meu să dăruiesc în relația vie cu Cel care Îmi dăruiește tot timpul.

(pr. Răzvan Ionescu)

Sursa: doxologia.ro