Actualitatea veşnică a chemării Numelui. Lucrarea isihastă în zilele noastre

Conferință cu Parohia ortodoxă a Sfântului Ioan Botezătorul și a Sfântului Mucenic Alban – Luton, UK (7 martie 2021)

Aş vrea să încep prin a defini câţiva termeni, pentru că lumea de astăzi trăieşte în ceea ce Părintele Rafail (Noica) numea o „vavilonie de gradul al doilea”, în care există o discrepanţă uriaşă între cuvinte şi noimă, între termeni şi sensul pe care îl acordă fiecare dintre noi acestor termeni. Şi această definire este importantă, o spune tot Părintele Rafail, pentru că se ajunge la situaţia tragică când „Dumnezeu vorbeşte, dar omul nu mai înţelege” – Dumnezeu dă omului, în chip tainic, cuvânt din tăcerile cele de sus, dar omul nu-l pricepe, ba uneori nici măcar nu-l percepe.

Voi încerca, având acest temei, să definesc conceptul esenţial de mântuire, plecând de la ce spunea Părintele Rafail: „Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca prin cuvânt de rugăciune să ne apropiem de Dumnezeu. Omul în rugăciune ajunge la starea cuvântului cea mai înaltă, unde cuvântul lui prinde putere, în Duhul lui Dumnezeu, să înfăptuiască, oarecum aşa cum şi Dumnezeu a înfăptuit. Omul nu este menit să facă şi el, să creeze lumi; omul este menit să dezvolte acest chip al lui Dumnezeu în el întru asemănarea deplină. Aşa înţelegem noi mântuirea”.

Mântuirea, aşadar, dincolo de aspectul răscumpărător şi reconciliator, de care unii dintre dumneavoastră poate au auzit, la care face adesea recurs teologia academică, este un act terapeutic, o lucrare tămăduitoare şi totodată restauratoare: dacă, aşa cum ne zice de-Dumnezeu-văzătorul Moisì Prorocul, omul a fost făcut după chipul/imaginea lui Dumnezeu şi spre asemănarea cu El, iar acest chip dumnezeiesc din om a fost scâlciat, deformat prin păcatul neascultării părintelui nostru Adam, mântuirea (sotiría în greacă înseamnă literal salvare, scăpare) adusă de Hristos, noul Adam, înseamnă posibilitatea omului de a-şi reface asemănarea cu Dumnezeu Făcătorul său, devenind ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „dumnezeu după har”.

Încercând să răspundă la întrebarea ce înseamnă, în mod practic, mântuirea, Cuviosul Sofronie de la Essex zicea că pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a trăi potrivit poruncilor lui Hristos, pentru a avea o viaţă duhovnicească, „un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către Împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: «Doam­ne Iisuse Hris­toase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta»”. Vedem, deci, că mântuirea înţeleasă în acest sens, al unirii cu Dumnezeu, este strâns legată de un alt concept: cel al rugăciunii (atât personale, cât şi liturgice/comune – un aspect deosebit de important, dar asupra căruia mi-am propus să revin mai târziu).

Ce este, atunci, rugăciunea? Nu doresc să vă fac o prezentare sistematică, scolastică şi, inerent, arid-plictisitoare. Mai curând aş dori să arăt ce nu este rugăciunea, la ce nu se mărgineşte această mare lucrare a duhului, folosindu-mă de o scrisoare din 1958 a Cuviosului Sofronie către sora sa Maria, aflată în ceea ce se numea atunci Uniunea Sovietică. Ca răspuns la anumite căutări ale ei (scrisoarea ei nu ni s-a păstrat), Cuviosul Sofronie îi scria:

„Rugăciunea este un act lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în fața lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorințele inimii noastre, și nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înțelege mișcările tainice ale inimii noastre și răspunde la ele. Mă tem puțin că nu dai atenție chiar acestui lucru spus mai sus: că tu ești înclinată să crezi, așa cum fac mulți, că rugăciunea înseamnă doar ședere în fața icoanelor și rostirea formulelor rânduite […] Dar această rugăciune este cu totul nesatisfăcătoare și nu epuizează problema rugăciunii”.

Este de neapărată trebuinţă pentru devenirea noastră lăuntrică să înţelegem că rugăciunea nu este doar un act relativ formal (cum ar fi citirea/lecturarea unor rugăciuni din Ceaslov – deşi, trebuie spus, şi acest lucru are valoarea şi folosul lui, pentru că ne împărtăşeşte un cuget al Sfinţilor şi de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, învăţându-ne şi formându-ne mintea după cea lui Hristos – vezi 1 Cor. 2:16), nici o revărsare năvalnică a sufletului când este îndurerat sau altcumva oropsit, ci o stare, o conştienţă, o „aflare de faţă” cu Dumnezeu. Este ceea ce încerca să exprime plastic şi pe înţelesul omului post-modern Părintele Rafail prin expresia „Apelaţi «Satelitul-Doamne»”.

Rugăciunea nu se limitează, aşadar, la un loc anume (împodobit cu icoane şi candele, fie el biserica, fie colţişorul de odaie sau de chilie al fiecăruia), şi nu se limitează nici la un timp anume. Să nu fiu înţeles greşit, fără îndoială că are o mare valoare înaintea lui Dumnezeu să îi închinăm un loc şi un timp numai pentru El, departe de toată „cea a lumii grija”, aşa cum cântăm la Dumnezeiasca Liturghie – dar nu trebuie să ne complacem gândului că „ajunge atât”; Dumnezeul nostru, ne-a spus-o El Însuşi, este „un Dumnezeu gelos/râvnitor” (Ieş. 20: 5) – un Dumnezeu, adică, Care nu lucrează cu jumătăţi de măsură, care nu se mulţumeşte să fim căldicei, ci ne revendică cu totul pentru El. Rugăciunea, până la urmă, este o expresie a dragostei. Cred că fiecare dintre cei de faţă a iubit şi iubeşte, la o măsură sau alta, într-o formă sau alta – şi cunoaşte, astfel, ce înseamnă o relaţie de dragoste: nu mai găseşti loc şi timp în tine pentru nimic altceva decât pentru cel iubit (sau cea iubită). Nimic altceva nu aşteaptă Dumnezeu: să căutăm a petrece împreună cu El în toată vremea şi în tot locul. Acesta este, aşadar, chipul desăvârşit al Rugăciunii – ceea ce înţelegea Sfântul Pavel prin rugăciunea neîncetată.

Întorcându-ne acum la problematica acestei stări, a acestei petreceri în Dumnezeu, soluţia pe care au găsit-o Sfinţii Părinţi, din experienţa lor de viaţă, o soluţie verificată în conştiinţa ascetică a Bisericii, este aceea a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa”, numită, după cum cred că ştiţi, Rugăciunea lui Iisus şi Rugăciunea inimii, sau, mai corect zis, Rugăciunea minţii în inimă (sau, potrivit termenului grecesc pentru minte, nous, Rugăciune noetică).

Dacă această soluţie la problematica lui „rugaţi-vă neîncetat” s-a conturat cu precădere în mediul ascetic monahal, nu înseamnă că ea aparţine în exclusivitate nevoitorilor din mănăstiri. Mântuirea este unică, cum spunea Părintele Rafail: „Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului; că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie: pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi, şi aşa mai departe”. De aceea şi porunca rugăciunii neîncetate este unică. Mi-au plăcut cuvintele unui alt sfânt contemporan, Cuviosul Ioan Iacob, nevoitor în pustia Hozevei, în Ţara Sfântă, care exprimă de fapt cugetul sobornicesc al Bisericii în această privinţă: „Să nu creadă cineva că numai clericii şi monahii sunt datori a se ruga neîncetat. Toţi creştinii suntem datori a ne afla totdeauna întru rugăciune, adică în pomenirea cu mintea a numelui lui Dumnezeu. Fraţilor, toţi de obşte (de la mic până la mare) suntem datori să uneltim necontenit rugăciunea tainică, zicând cu mintea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Mereu să ne obişnuim a zice aceasta cu mintea şi cu simţirea inimii. Lucrarea acestei Rugăciuni este de mare folos şi nu se poate tăgădui”.

Cuviosul Sofronie, scriindu-i unui convertit occidental la Ortodoxie (un nou-născut în cele ale Duhului, cum suntem astăzi marea noastră parte), spunea, rezumativ, că lucrarea minţii  „este faptul de a alipi mintea, luarea-aminte, de omul lăuntric, de inimă, de adâncul ei. Această alipire se săvârşeşte prin repetarea necontenită a uneia şi aceleiaşi rugăciuni a lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pre mine, păcătosul», iar mintea se pogoară în adâncul inimii, timp în care ea trebuie să fie desăvârşit slobodă (curată) de tot gândul, de toată închipuirea, de tot ce este materialnic (obiecte, culori, forme). Cel mai bine” pentru începători, continuă Cuviosul, este „a urma sfatul Cuviosului Ioan Scărarul: să-ţi ţii, să-ţi încui mintea în cuvintele rugăciunii. Este calea cercată şi neîndoielnică pentru începători. Încearcă să-ţi păzeşti mintea de risipire. Pentru a uşura truda minţii în vremea rugăciunii – pentru a fi surd şi mut şi nelucrător (cum ar fi) – pentru aceasta trebuie să te fereşti de toate impresiile de prisos”.

Nu mi-am propus însă să vă fac o prezentare exhaustivă a mărturiilor Părinţilor despre actualitatea veşnică a Rugăciunii lui Iisus. Aş vrea să vă spun, aşa, ca nişte gânduri esenţiale, ca o împărtăşire de viziune obştească că mărturiile acestea se înscriu în ceea ce Cuviosul Sofronie numește „conștiință dogmatică” (sau, cum îi zicea Sfântul Siluan, mărturia harului în inima omului) – deci o cunoaștere cu precădere empirică. Ceea ce vă spun eu, n-aş dori să se constituie într-o informare, într-o aducere la cunoştinţă, exterioară, ci mai degrabă în ceva ce ţine de formare, de plămădirea sufletului întru veşnicie, de – până la urmă – Viaţă (cu majusculă). De aceea, când Părinţii din toate timpurile, dar mai ales cei din zilele noastre (care cunosc, adică, contextul în care trăiesc oamenii de astăzi), vorbesc despre Rugăciunea lui Iisus şi stăruiesc asupra însemnătăţii ei, nu au în minte un mecanism, nici o metodă elitistă, nu vizează o poruncă a unor (puțini) aleși, ci, așa cum spunea, o chemare de obște – o soluţie practică la o problemă duhovnicească reală: păstrarea minţii în prezenţa lui Dumnezeu. Şi această soluţie nu se aplică procustian, impersonal, ci potrivit cu ceea ce Cuviosul Sofronie numea principiul ipostatic: ţine cont de măsura devenirii lăuntrice a fiecăruia dintre noi.

Nu trebuie, aşadar, să ne descurajăm dacă roadele Rugăciunii despre care vorbesc Părinţii par să întârzie a se ivi în viaţa noastră, nici să socotim această lucrare prea înaltă sau cu neputinţă de îndeplinit. Pustnicul nenumit din cartea-sinteză filocalică a Mitropolitului Ierothei al Nafpaktosului, „O noapte în pustia Sfântului Munte”, ne încurajează şi pe noi, cei trăitori în lume: „Chiar dacă nu faceţi întocmai ca monahii isihaşti, e nevoie să încercaţi şi voi, şi puteţi reuşi multe. Să fie limpede, fără îndoială, că una este rugăciunea minţii şi alta rostirea Rugăciunii lui Iisus. Cu alte cuvinte, rugăciunea minţii, aşa cum o lucrează unii isihaşti, presupune o viaţă fără griji şi fără tulburări. Ea cere linişte şi multe alte lucruri [din perspectiva contextului vieţii]. Dacă nu puteţi lucra rugăciunea minţii în lume – şi acest lucru este foarte anevoios! – să vă rugaţi, în schimb, cu Rugăciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau să o spuneţi de câte ori puteţi. Vă va aduce mult bine!”.

Voi puncta în cele ce urmează câteva jaloane trasate din această experienţă a Părinţilor, legat de lucrarea Rugăciunii lui Iisus în lume.

În primul rând, să fim conştienţi că chemarea Numelui nu poate înlocui rugăciunea Liturgică, ci este un aspect complementar al acesteia (mai mult despre aceasta, însă, aşa cum v-am mai făgăduit, mai târziu).

În al doilea rând, dincolo de rostirea în gând a Rugăciunii lui Iisus oriunde am fi, pe stradă, în maşină, la serviciu, şi oricând avem un răgaz, un moment de respiro, sau atunci când avem o activitate fizică care ne permite adunarea minţii la lucrarea rugăciunii, să încercăm să ne închinăm măcar câteva minute în exclusivitate săvârşirii acestei chemări a Numelui lui Iisus. „Să începi puţin câte puţin”, ne învaţă acel pustnic anonim de care pomeneam, „şi să continui potrivit setei tale duhovniceşti şi harului pe care-l simţi. Poţi începe prin a rosti rugăciunea o jumătate de ceas înainte de răsăritul soarelui şi o jumătate de ceas seara, după rugăciunea de seară, înainte de culcare. E nevoie să ai o rânduială statornică, pe care să n-o încalci cu nici un chip” (să încercăm, în acest context, să ne organizăm acel moment de aşa manieră încât să nu fie nevoie de prezenţa noastră altundeva – pentru a-i ajuta, de exemplu, pe cei din familie în diverse probleme). „Ai nevoie şi de o încăpere liniştită şi retrasă, unde să nu se audă zgomote; acolo să începi sau să lucrezi Rugăciunea lui Iisus astfel: la început să-ţi încălzeşti inima sau să citeşti o scriere a Sfinţilor Părinţi [sau un pasaj din Scriptură] care să dea naştere umilinței (zdrobirii inimii), iar apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit măsurii duhovniceşti, să spui Rugăciunea lui Iisus. Cu vremea, răstimpul închinat Rugăciunii lui Iisus va spori şi-ţi va îndulci inima, şi vei tânji după el. Dar, o zic din nou, la început trebuie să ne silim să spunem rugăciunea chiar şi puţin. Ne va face mult bine!”. Bineînţeles, să fim realişti, un răstimp scurt nu-i de ajuns, „dar, când avem dorinţă şi smerenie, Dumnezeu va plini cele ce lipsesc rugăciunii. Dacă Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile noastre, oare nu va fi nespus de milostiv cu noi şi în strădania noastră de a ne preschimba? El plineşte toată neputinţa. Ia aminte şi la condiţiile fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca un ceas din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ceasuri ale unui monah, pentru că tu eşti prins şi cu alte lucruri”.

În al treilea rând, să înţelegem că, pentru ca Rugăciunea să sporească, să rodească, trebuie să avem o atitudine lăuntrică de ascultare, cerând binecuvântarea Părintelui duhovnicesc în toate problemele esenţiale, şi să avem un duh smerit. Părintele Haralambie Dionisiatul, unul din ucenicii plini de har ai Sfântului Iosif Isihastul, spunea: „Vin la mine mulţi şi doresc să înveţe lucrarea rugăciunii minţii. Atunci eu îi întreb: «Te spovedeşti? Te împărtăşeşti regulat? Vieţuieşti creştineşte?». Dacă răspunde «Da», atunci continuăm. Dacă zice «Nu», nu pierd timpul în zadar cu el”. Tot el spunea că o condiţie absolut necesară pentru a te îndeletnici cu Rugăciunea lui Iisus este să ai conştiinţa împăcată faţă de toţi, să-i odihneşti, pe cât se poate, pe toţi membrii familiei, obştii tale. Iarăşi: acasă, la serviciu, să fii punctual şi corect faţă de toţi.

Rugăciunea nu este un scop în sine, ci o cale de a ajunge la Dumnezeu, de a-L cunoaşte şi a ne face asemenea Lui, aşa cum este gândul Său din veac pentru noi. De aceea trebuie să lucrăm şi celelalte virtuţi, ca să asigurăm rugăciunii, cum spun Părinţii, pământul rodnic care să scoată roadă îmbelşugată.

Aș dori acum să revin la o problematică pe care am atins-o la început, cea pusă înainte de Cuviosul Sofronie, care îngemăna Rugăciunea lui Iisus cu dumnezeiasca Împărtășire, ca două principii esențiale sau, în limbajul patristic, două «aripi» care ne înalță către Dumnezeu, definite astfel și de Psalmist: «paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema»… Rugăciunea este într-o relație biunivocă, bideterminată cu Euharistia, amândouă sunt un „tot al vieții”.

Părintele Haralambie Dionisiatul zicea că trebuie să căutăm să înţelegem şi să ne desfătăm de noimele dumnezeieşti ale sfintelor slujbe, iar Cuviosul Sofronie de la Essex ne atrage atenţia că „acum noi sântem mai puţin în stare de acele forme de isihasm – de liniştire – în care petreceau părinţii şi străbunii noştri, iar aceasta o dovedeşte experienţa zilelor noastre. Când ne oprim mintea asupra uneia şi aceleiaşi chemări a Numelui, ea oboseşte de a sta în acea formă de rugăciune”. De aceea, spunea Cuviosul, noi, postmodernii, cei ce suntem aşa de înstrăinaţi de conştiinţa Sfinţilor Părinţilor noştri, dacă ne ţinem mintea atentă la cuvintele Dumnezeieştii Liturghii (şi în legătură cu ele, tot Cuviosul Sofronie spunea că prin aceste cuvinte Dumnezeu a făcut cerul şi pământul – să înţelegem, aşadar, cât de măreţe şi de însemnate sunt, şi câtă putere dumnezeiască zace în ele!), harul agonisit din această nevoinţă de o oră – o oră şi jumătate este asemănător celui agonisit de Părinţii filocalici în rugăciunea isihastă.

Dincolo de împărtăşirea cea cu Dumnezeiescul Trup şi Sânge, fără de care „nu vom avea viaţă întru noi”, după cum ne previne Hristos Însuşi, există, ne reaminteşte Cuviosul Sofronie, şi o împărtăşire noetică, cuvântătoare. De aceea şi se rostesc rugăciunile Liturghiei cu glas tare, căci în cuvintele lor se exprimă o realitate inexprimabilă, dacă-mi îngăduiţi acest joc de cuvinte – Dumnezeu, care i-a însuflat pe Părinţii cei de-Dumnezeu-cuvântători, caută să ne împărtăşească noimele Sale, înţelesurile realităţilor celor veşnice, într-un mod esenţializat, rezumat. Luând parte cu toată atenţia, cu luare-aminte, cu mintea curată în această rugăciune comunitară, liturgică, se consolidează în noi dragostea de fratele, care este atât de slăbită în conştiinţa „întregului Adam”, şi pe care Sfinţii Părinţii noştri o aveau deplin şi o trăiau altfel, firesc, când se rugau pentru întreaga lume. Să nu uităm că în Liturghie, în „frângerea pâinii”, cum era numită în perioada apostolică, se trăieşte taina Ekklisiei, taina Bisericii – iar ekklisía înseamnă literalmente, în greceşte, adunare – o adunare conştientă, întru un gând, cu „o [singură] gură şi o [singură] inimă”, cum spunem la Liturghie. Aşadar, vărsându-ne sângele duhovnicesc în această nevoinţă a rugăciunii, o rugăciune neegoistă, ci plenară, împlinim gândul lui Dumnezeu, „ca toţi să fie una”, şi prin aceasta primim har. Acesta ar fi, zic eu, sensul observaţiei Cuviosului Sofronie.

Să ne ţinem aşadar mintea curată, neclintită în cuvintele, în rugăciunile Liturghiei – sunt convins că multora le pare însă un sfat inaplicabil, mai ales celor cu copii, cu familii, cu numeroase griji. Cum putem ajunge totuşi la această statornicie a gândului în rugăciune? Este oare cu putinţă? Un răspuns însuflat de Duhul ne dă Părintele Rafail (Noica): „Este cu neputinţă! Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire”; şi continuă imediat: „Ei, acest «cu neputinţă» să vi se facă vouă, prin lucrarea lui Dumnezeu!… Când spunem în Rugăciunea de mulţămită după Sfânta Împărtăşanie, «să-mi fie aceasta merinde spre viaţa de veci», ce este această merinde? Este împuternicire; când eşti slăbănogit, că ai muncit mult, că ai umblat mult, că nu-ştiu-ce, te aşezi niţel, îţi tragi sufletul, mănânci ceva, şi-o iei din nou de la început, şi continui să lucrezi. Aşa sânt şi aceste «merinde», Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împăr­tăşanie, dar toate sfinţeniile Bisericii: aghiasma, unt­de­lemnul sfinţit, adică Sfântul Maslu, anafora şi tot ce este sfinţenie, sânt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem lucrătoare şi, «ajungând la Cel Neajuns», şi noi ajungem la Cel Neajuns. Adică cele cu neputinţă omului se vor întâmpla în noi prin lucrarea lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea noastră”.

Părintele Zaharia de la Essex spunea într-o conferință recentă, răspunzând la întrebarea unei mame îndurerate pentru copilul ei aflat departe de Biserică, că rugăciunile noastre au o valoare veșnică, și nu comportă o reacție de tip secvențial, imediat-temporal din partea lui Dumnezeu. Să nu așteptăm, cu alte cuvinte, un răspuns de la Dumnezeu ancorat în proximitatea rugăciunii noastre – și, mai ales, să nu deznădăjduim sau să alunecăm în necredință dacă se întâmplă așa ceva. Valoarea veșnică a rugăciunii constă în faptul că ea se agonisește la Dumnezeu, și Dumnezeu lucrează cu omul potrivit cunoașterii Sale desăvârșite, de ansamblu – la „plinirea vremii” (care poate fi la o zi, o lună, un an, un deceniu sau chiar o viață!).

Aș vrea să exemplific acest lucru, important de înțeles, printr-o întâmplare recentă. Citeam de curând despre faptul că Gerard Depardieu, la 72 de ani, a cerut să fie botezat ortodox. O slujbă relativ discretă, cu puține amănunte despre convertire. Am avut tendința s-o clasific ca un gest formal, oarecum politic, în contextul mutării sale în Rusia. Și apoi am dat peste un interviu pe care l-au luat în 2011 niște romano-catolici, care se încheie cu mărturia aceasta, despre un episod din adolescența sa: „Eram o mlădiță care creștea sălbatic, deși îmboldită mereu de dorința de-a face binele. Deși eram un catolic nepracticant, dintotdeauna a existat în mine un simțământ al tainei. Fără să o știu și fără să-mi dau seama, aveam credință. Căci, până la urmă, credința este tocmai dorul de a avea viață, de a trăi și a cuprinde totul. Părinții mi-au pus însă stavilă dorurilor mele, doruri pe care m-am simțit răspunzător să le împlinesc. Trebuie să-mi găsesc propria călăuză. Așa se face că, la sfârșitul adolescenței, când am părăsit Chateauroux, purtam în buzunar o cărticică numită «Pelerinul rus». Asemenea acestuia, am păzit mereu, adânc în lăuntrul meu, rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Suflarea mi-a fost însoțită constant de ea, și m-a izbăvit de toate fricile”.Și atunci toate au început să capete sens. Vă aduceţi poate aminte, în Pelerinul rus este un episod cu un tâlhar, un hoț care îi povestește pelerinului că obișnuia, înainte de orice făcea (inclusiv furturi), să zică «Doamne Iisuse…». Și, peste ani, a simțit cum rugăciunea a început să-i lucreze în inimă și s-a pocăit de toate fărădelegile sale. Am simțământul că același lucru se întâmplă și astăzi, cu Depardieu, și mulți alții asemenea lui: s-a plinit vremea ca rugăciunea rostită de-a lungul anilor să dea roadă.

În încheiere, doresc să vă pun înainte o istorioară cu tâlc, rostită de Cuviosul Sofronie: „Un om a ajuns în iad. Deşi era păcătos, Îl iubea totuşi pe Dumnezeu, şi voia să se roage şi să fie cu El. Aşa că s-a hotărât să-şi zidească o bisericuţă. A început el să măsoare locul, ca să-i pună temelia. Văzându-l, un drac a venit şi l-a întrebat ce face acolo. Omul i-a răspuns: «Vreau să zidesc o biserică în care să mă rog lui Dumnezeu». Dracul, când l-a auzit, s-a neliniştit: cum să zideşti o biserică în iad?! A încercat să-l împiedice, dar omul a rămas statornic în hotărârea sa şi şi-a continuat lucrul. Au venit atunci şi alţi draci. Aceştia au încercat să-l convingă de zădărnicia zidirii unei biserici, dar omul nici nu-i băga în seamă. În cele din urmă, l-au chemat pe însuşi satana. Acesta a căutat în tot chipul să-l convingă pe om, cu ameninţări şi cu vorbe mieroase, că n-are rost ceea ce face. În cele din urmă, văzând că nimic din ceea ce zicea nu-l putea opri pe creștinul cu pricina, satana s-a umplut de amărăciune şi, împreună cu ceilalţi diavoli, l-au luat pe sus şi l-au aruncat afară din iad!”. Şi Părintele Sofronie continua, râzând din toată inima, cu râs duhovnicesc, adânc şi mângâietor: „Aşa şi noi, în iadul în care trăim zi de zi, să clădim «bisericuţa» noastră, şi iadul ne va vărsa afară, azvârlindu-ne în Rai!… Aşa, iubiţii mei fraţi şi surori, ţineţi tare această linie a rugăciunii. Amintiţi-vă întotdeauna de Hristos Care, în vremea Lui, Singur urca pe Golgotha, purtând toate scârbele întregii lumi!”

Să ne îmbărbătăm şi ne întărim, așadar, în nădejdea că și astăzi, într-o lume în care cel ce se roagă este, așa cum spunea Cuviosul Sofronie, asemenea unei molecule de apă într-un ocean înghețat, că și în această lume atât de potrivnică nouă și rugăciunii, Dumnezeul nostru, Căruia nimic nu îi este cu neputinţă, Dumnezeul Care dă rugăciune celor ce se roagă, ne poate sfinţi şi pe noi.

Nu ştiu cât am reuşit să răspund în această seară aşteptărilor Părintelui Ioan şi ale frăţiilor voastre. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit sau altcumva împovărat. Am încercat să vă împărtăşesc o viziune, aşa cum am primit-o şi eu de la Părinţii mei duhovniceşti, şi nişte năzuinţe, cu dorul de a ne apropia mai mult de Dumnezeu şi de a ajunge toţi a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este. Vă stau acum la îndemână dacă aveţi nelămuriri sau alte întrebări despre cele pe care vi le-am adus-înainte, şi mă încredinţez rugăciunilor voastre.