Parintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupsa: Pentru cunoașterea lui Dumnezeu nu ca putere, ci ca Persoană

Cuvânt la Dumnezeiasca Liturghie, 22 Mai 2016, Duminica vindecării slăbănogului, în Parohia Sfinților Ioan și Alban din Luton

Astăzi ni se încheie șederea duhovnicească în comunitatea dumneavoastră, și vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu și dumneavoastră pentru zilele pe care le-am petrecut împreună în rugăciune. Nu știu de ce, dar se întâmplă o taină pe care încă nu reușesc s-o înțeleg: românii, când pleacă din țară, devin mai credincioși. Avem aici o familie vecină cu mănăstirea noastră, și doamna îmi spunea: „Părinte, la mănăstire nu veneam Duminică de Duminică, dar aici venim la biserică Duminică de Duminică”. Și nu înțeleg taina aceasta pe care Dumnezeu o preface în sufletul omului când acesta pleacă în pribegie.

Cred însă că ceea ce este important e că dumneavoastră, ca și comunitate, vă treziți tot mai mult la o conștiință mai adâncă și mai adevărată a Dumnezeului nostru. Marea parte a oamenilor pe care îi întrebi în țară cine este Dumnezeu, poate 80% dintre cei care se consideră credincioși, spun că Dumnezeu este o Putere, o putere supranaturală care chivernisește cumva toate lucrurile din lumea aceasta. În Duminica de astăzi Dumnezeu ne arată însă ceva mai mult din ce este El. Dumnezeu nu este numai „o putere” – puterea este a lui Dumnezeu, că spunem în Liturghie „că a Ta este Împărăția, și Puterea, și Slava” –, dar Dumnezeu este mai presus de putere, pentru că El este o Persoană. Și în Evanghelia de astăzi aflăm despre un slăbănog care a stat treizeci și opt de ani pe marginea lacului Vithesda, în care o dată pe an Îngerul Domnului se pogora și tulbura apa, și apa căpăta atunci o putere vindecătoare. Iar acest om, pentru că era singur și nu avea ajutor, a trăit treizeci și opt de ani cu această năzuință în sufletul lui: „Poate anul ăsta o să reușesc să mă pogor și eu în apa cea făcătoare-de-minuni și o să mă vindec”. În contrast cu această tragedie pe care ne-o arată Evanghelia de astăzi, a celui care treizeci și opt de ani nu a reușit să se împărtășească de puterea vindecătoare a apei, Îl vedem pe Hristos Dumnezeul nostru – pe Hristos cel răstignit și înviat, pe care Îl prăznuim că a înviat din morți –, Îl vedem cum se apropie și intră în dialog cu omul.

Vedeți tragedia pe care omul o trăiește când se raportează la Dumnezeu ca la o putere supranaturală? Treizeci și opt de ani poate să rateze harul și puterea lui Dumnezeu! Dar când omul intră într-un dialog personal cu Dumnezeu – cum vedem în Evanghelia de astăzi, că de fapt Dumnezeu a intrat în dialog cu omul acesta – vindecarea omului este la îndemână. Dumnezeu S-a făcut apropiat nouă, a intrat în dialog cu noi ca să ne vindece de moarte și de păcat.

Slăbănogul din Evanghelia de astăzi este un chip duhovnicesc în care ne regăsim fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi are anumite slăbiciuni, cum le numim noi, sau neputințe, sau neajunsuri, cum le spune românul – adică nu reușește să ajungă la ceea ce își dorește. Și toate lucrurile acestea arată limita noastră, arată neputința noastră de a ne mântui prin noi înșine, de a ne izbăvi de patimile noastre. Câți oameni nu vin și se spovedesc că sânt mânioși, și că atunci când intră în starea aceea de mânie se tulbură și își pierd toată pacea și toată legătura lor cu Dumnezeu, și își doresc să fie altfel, dar nu pot?! Oare unii ca aceștia nu se aseamănă cu slăbănogul din Evanghelie? Așa e cu fiecare patimă: unii sânt bețivi, alții sânt fumători, alții au patimi și neputințe pe care nu le rostim – dar tot omul care este supus legii păcatului, cum spune Sfântul Apostol Pavel, are această slăbiciune în firea lui.

Și iată că în Evanghelia de astăzi Îl vedem pe Hristos venind și intrând în vorbă cu noi, așa cum a intrat în vorbă cu slăbănogul din Evanghelie: „Voiești să te faci sănătos?”. Hristos aduce această întrebare ca o provocare pentru sufletul care nu Îl cunoștea. Și acela Îi spune toată durerea lui, că de treizeci și opt de ani tot stă pe marginea lacului nădăjduind să intre în apă și să se împărtășească de puterea ei vindecătoare, și iată că nu a reușit „pentru că nu are om”. Sfântul Evanghelist Ioan a păstrat acest amănunt care este foarte important: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare și să mă vindece”. Și în toată slujba, la Vecernie și în canoanele care se citesc la Utrenie, Hristos spune: „Niciodată să nu mai spui că nu ai om, pentru că Eu, Dumnezeu, M-am făcut om ca să vin și să fiu aproape de tine. Eu, Dumnezeu, M-am apropiat de tine ca să-ți dau vindecare. Iată, ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Hristos știe mai bine ca noi ce înseamnă tragedia înstrăinării și însingurării unui om care e păcătos, care e izolat de societate – un om care are, de exemplu, cancer și este într-o situație limită nu se mai poate bucura cum se bucură omul în general în lumea aceasta. Și Hristos, știind această tragedie a singurătății omului când se apropie de moarte, S-a făcut om pentru noi. Hristos Dumnezeul nostru a luat Persoana din sânul Sfintei Treimi, S-a dezbrăcat de toată slava Sa dumnezeiască și a luat Trupul neputinței noastre – Trup căruia îi era frig, căruia îi era foame, care era neputincios ca și noi – ca, prin Trupul pe care l-a luat și cu care a pătimit suferințele pe Cruce și moartea, să ne învieze și să ne aducă fiecăruia dintre noi apropierea de Dumnezeu, arvuna Învierii fiecăruia dintre noi.

Iată, așadar, cum Dumnezeu ne arată astăzi că dacă Îl socotim a fi doar o putere supranaturală, ani de zile putem să ratăm Puterea lui Dumnezeu. Dacă intrăm însă în comuniune cu Hristos, într-un dialog personal, într-o rugăciune față către față, așa cum a vorbit slăbănogul cu Hristos la lacul Vithesda, Harul lui Dumnezeu este aproape de noi. Harul lui Dumnezeu poate fi atins cu mâna, poate fi auzit și simțit, așa cum a auzit și simțit slăbănogul: „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Omul, când este prins în neputințe – și mă refer aici la neputințele sufletești –, nu își dă seama de ceanume îl privează neputințele, nu cunoaște lumea de dincolo de hotarele neputințelor lui. Așa și slăbănogul, nu avea această bucurie de a fi liber să meargă unde își dorea el – și iată că Hristos îi dăruiește această bucurie când îi spune „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Iubiți frați și surori, îmi doresc ca astăzi să conștientizați mai mult importanța legăturii personale cu Hristos Dumnezeul nostru – Cel răstignit, mort, dar înviat. Părintele Zaharia de la Mănăstirea Essex, unde am fost în pelerinaj, ne spunea că noi, când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie, ne împărtășim cu Trupul lui Hristos care a pătimit, care a murit, care a înviat și care S-a înălțat la Ceruri, și cu care va să vină din nou să judece vii și morții. Iată ce privilegiu duhovnicesc ne face Dumnezeu prin apropierea de noi în Dumnezeiasca Liturghie! Dumnezeu Se unește cu noi și vrea să devenim una: El să intre în noi prin Trupul și Sângele pe care Îl gustăm, și noi să intrăm în viața Lui dumnezeiască, iar sufletul să ni se curățească de păcate și să ne bucurăm de o viață de care altfel nici nu ne puteam închipui că poate fi.

Dea bunul Dumnezeu, iubiți frați și surori, să vă bucurați de Învierea lui Hristos! Și să vă bucurați de prilejurile duhovnicești pe care le rânduiește Dumnezeu, de a vă întâlni aici împreună, și să deveniți tot mai mult ocomunitate. Pentru că, vă spun, sânteți o comunitate frumoasă, împreună cu Părintele Ioan!

Hristos a înviat!

Puteți descărca acest articol și în format pdf de aici.