Parintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupsa: Pentru fericire. Credința noastră este despovărătoare.

Cuvânt la Sfântul Maslu, 21 Mai 2016, în Parohia Sfinților Ioan și Alban din Luton

Mă gândeam să vă împărtășesc două gânduri în seara aceasta. Nu vreau să vă obosesc, slujba a fost suficient de lungă, și copiii dau mărturie de lungimea slujbei – dar socotesc că e important să plecăm la casele noastre șì cu cuvântul lui Dumnezeu în suflet, nu numai cu rugăciune. Pentru că Hristos Dumnezeul nostru spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Și m-am gândit pentru lucrarea noastră duhovnicească și pentru lucrarea minții noastre, ca mintea noastră să se lumineze, să vă pun la suflet două gânduri, două cuvinte care își au rostul și folosul lor.

Despre primul am vorbit mai deslușit la Dumnezeiasca Liturghie, și anume că în ochii lui Dumnezeu lucrurile care pentru noi sânt mici sau neînsemnate, în ochii lui Dumnezeu sânt mari și prețioase. Așa cum, de exemplu, am făcut o mică jertfă astăzi și am participat la rugăciune, în loc să stăm comozi la casele noastre și să ne odihnim – Dumnezeu vede lucrul acesta și îl prețuiește, în ochii lui Dumnezeu sânt de mare preț jertfa și dragostea cu care venim înaintea lui.

Aș vrea să continui cu un al doilea gând pe care vreau să vi-l împărtășesc în seara aceasta, un gând care mi se pare foarte important, pentru că noi de multe ori, în viața noastră de zi cu zi, mergem după anumite șabloane, potrivit unor anumite percepții mentale, pe care le conștientizăm sau nu. Și șabloanele acestea, pe care noi le avem de multe ori în lăuntrul nostru, le punem între noi și Dumnezeu. De multe ori avem chipuri despre Dumnezeu, despre sfințenie, despre Taine, despre rugăciune, care nu sânt reale, nu sânt așa cum le vede Dumnezeu – și atunci trăim într-o închipuire. Și tare mult mi-aș dori să nu trăim în închipuire mincinoasă, ci să ne împărtășim cu adevărat de realitatea dragostei dumnezeiești, care este realitatea vieții duhovnicești!

De ce spun lucrul acesta? Pentru că de multe ori ne împovărăm pe noi înșine cu tot soiul de gânduri, cu tot soiul de reacții ale minții sau ale inimii noastre pe care le punem între noi și Dumnezeu: că rugăciunea noastră ar trebui să fie într-un anume fel, că nu avem suficient timp să-I dăm lui Dumnezeu, că nu am reușit să facem cutare sau cutare lucru, că nu avem timp pentru a citi din Sfânta Scriptură sau pentru a face anumite lucrări duhovnicești – și, într-un anume sens, lucrurile acestea sânt drepte. Dar dacă rămânem doar la nivelul acesta, pentru noi credința devine ceva împovărător. Când conștiința noastră tot timpul ne mustră și ne face să ne simțim apăsați și împovărați, credința devine ceva împovărător.

Or eu de la Părintele Teofil Părăianu, un duhovnic luminat al secolului trecut, am auzit cuvântul acesta: „Pentru noi, creștinii, credința este despovărătoare” – parcă-l și văd acum pe Părintele Teofil cum ne spunea aceasta… Și atunci cum să trăim noi faptul că, pe de o parte, ne simțim împovărați că nu reușim să facem anumite lucruri sau să trăim într-un anumit fel, într-un anumit chip înaintea lui Dumnezeu, și că, pe de altă parte, Părinții noștri ne arată adevăratul sens, esențial, al vieții noastre – că credința noastră este ceva despovărător?

Aș vrea cumva, în câteva cuvinte, să vă dezleg lucrul acesta, și să ne dea Dumnezeu înțelegerea cea dreaptă a lucrului în sine – de ce credința noastră este despovărătoare? La școală suntem învățați că porunca lui Dumnezeu în Vechiul Testament este cuprinsă în Decalog, adică cele Zece Porunci, prin care mai mult se spune ce să nu faci decât ce să faci. Dar Hristos Dumnezeul nostru a venit să ne împărtășească viața cea nouă și porunca din Noul Testament nu mai este cea a Decalogului, deși cele Zece Porunci sânt undeva cuprinse în ea – dar porunca Noului Testament, viața cea nouă pe care Hristos ne-o împărtășește este cuprinsă în Fericiri. Porunca lui Dumnezeu din Noul Testament nu mai începe cum începea în Vechiul Testament Prorocul Moisì: să nu ucizi, să nu minți, să nu curvești, să nu furi, să nu faci rău – porunca pe care Însuși Dumnezeul nostru ne-a grăit-o cu gura Sa cea dumnezeiască în Muntele Fericirilor este: fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei ce plâng, fericiți cei milostivi… Și prin toate fericirile acestea Hristos Dumnezeul nostru ne arată că dacă intrăm în cuvântul Lui, dacă începem să lucrăm în viața noastră cuvântul Lui, avem o viață fericită.

Vedeți, în ziua de astăzi ideea de fericire este ceva foarte confuz în mintea multora. Mulți au impresia că bunăstarea materială aduce fericirea. În general capitalismul a venit cu această teorie despre bunăstarea materială, că eradicându-se sărăcia de pe suprafața pământului, oamenii o să fie mai fericiți. Și uite că noi trăim realitatea care o contrazice, că nu e adevărat: omul poate să fie cât de bogat, și totuși să nu fie fericit; din contră, bolile secolului nostru sunt bolile psihice – neliniștea, tulburarea, atacul de panică, despre care se aude tot mai des. Lucruri acestea nu arată a fi fericire. Cuvântul lui Hristos, cuvântul dumnezeiesc, porunca dumnezeiască este cea care ne arată care este cu adevărat viața cea fericită: „fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor”, „fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, și toate fericirile pe care le cântăm la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Și noi cântăm Fericirile, dar am uitat să le trăim. Noi cântăm Fericirile, dar am uitat să fim fericiți. Am uitat să intrăm în aceste porunci dumnezeiești, ca să fim cu adevărat fericiți.

Dacă omul învață această sărăcie cu duhul, această smerenie, atunci începe să își vadă realitatea sărăcăcioasă a vieții sale duhovnicești și atrage Duhul lui Dumnezeu, cum spunea Părintele Sofronie (Saharov). Când noi mărturisim în adevăr viața noastră, cu această mărturisire atragem Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul Adevărului, și El ne sfințește viața și o umple de sens, de semnificație, de conținut.

Aceste două gânduri am vrut să vi le împărtășesc în seara aceasta: că multe lucruri care în ochii noștri par mici și neînsemnate, în ochii lui Dumnezeu sânt mari și prețioase; și că adevărata viață la care ne cheamă Hristos nu este o viață împovărătoare, ci una despovărătoare și această viață o găsim în calea Fericirilor, în calea poruncilor pe care Hristos ni le-a dat ca fericiri, nu ca porunci. Hristos ne arată că dacă învățăm să fim smeriți, să fim umiliți cu inima, să avem sensibilitate, să fim însetați după pace, după dreptate, după adevăr, a noastră este Împărăția Cerurilor și, cât timp trăim pe pământ, sântem fericiți.

Aceste lucruri am vrut să vi le împărtășesc astăzi, în această seară duhovnicească la care Părintele Ioan m-a invitat, profitând de pelerinajul pe care noi l-am făcut la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Să dea bunul Dumnezeu, iubiți frați și surori, să ne folosim duhovnicește, și perspectiva pe care v-am împărtășit-o în această seară să lumineze în viețile dumneavoastră, pentru că sântem prețioși în ochii lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea cu adevărat să fim fericiți.

Vedeți, Dumnezeu vrea ca noi să ne schimbăm în logica minții noastre. Logica credinței nu este o logică din lumea aceasta. De ce vă spun acest lucru? Astăzi, în această seară, se încheie săptămâna în care am prăznuit femeile mironosițe. Iar argumentul Învierii pentru noi, creștinii, este tocmai mormântul gol al lui Hristos, pe care Îngerul l-a arătat femeilor mironosițe. Ce logică are mormântul gol pentru omul care nu crede în Dumnezeu? Nu are nici o logică, din contră – lucrul acesta poate să îi aducă îndoială, suspiciune, necredință, să îl facă să se gândească la cine-știe-ce șiretlic ar fi putut face Apostolii ca să arate că Hristos a înviat, așa cum până în ziua de astăzi mai cred unii dintre iudeii de la Ierusalim.

Dar noi, primind mărturia Ucenicilor și a Mironosițelor, care au spus că mormântul era gol pentru că Hristos nu era acolo, mărturia pe care însuși Îngerul lui Dumnezeu a dat-o femeilor mironosițe, nouă ne răstoarnă logica lumească și ne-o schimbă, ne-o preface într-o logică duhovnicească. În mormântul gol Îl regăsim pe Hristos cel Înviat. În mormântul gol, adică în absența lui Dumnezeu, simțim lucrarea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viața noastră. În realitățile și încercările vieții noastre trăim, de fapt, această șlefuire pe care Hristos Dumnezeu o face cu sufletele noastre. Pentru că, așa cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), de la a cărui mănăstire am venit – un cuvânt frumos: Dumnezeu Își face autoportretul în sufletele fiecăruia dintre noi. Și dacă noi Îl lăsăm pe Dumnezeu să Își facă portretul în ființa noastră, ființa noastră nu numai că se sfințește, ci devenim și niște oameni fericiți.

Hristos a înviat!

Puteți descărca acest articol și în format pdf de aici.