Despre razboi launtric cu duhul diluant al lumii si adancul nostru uitat
Părintele Efrem a insistat asupra importanţei redescoperirii interiorizării, a experienţei lăuntrice, mai ales în situaţia de faţă în care mentalitatea actuală sub influenţa considerabilă a mass‑media ne îndeamnă spre exteriorizare. E dificil să conştientizăm în condiţiile contemporane că împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru, că greul războiului duhovnicesc se duce în interiorul fiinţei noastre şi o dată câştigat acolo, putem învinge şi în afară şi astfel vom răzbate peste toate greutăţile, oricât de mari ar fi ele.
În goana după plăceri ieftine, ajungem să credem că totul înseamnă a consuma, că bucuria înseamnă a dispune de oricine şi orice, transferând astfel centrul de greutate din a fi în a avea. Dar iată că mai sunt voci care într-un asemenea cadru ostil afirmă identitatea adevărată a bucuriei, care este una lăuntrică. Odată ce vom reuşi să scăpăm din dispersia nimicitoare a duhului lumii, întâlnindu-ne cu adâncul din noi pentru a putea răspunde adâncului lui Dumnezeu ce ne cheamă din veşnicie, vom gusta din roadele bucuriei duhovniceşti lăuntrice şi astfel vom trăi şi în exterior bucuria şi seninătatea, la care aspirăm cu toţii ca nişte înăbuşiţi.
Dar pentru a fi capabili să avem asemenea experienţe lăuntrice dătătoare de bucurii e nevoie de osteneală, de asceză pentru dobândirea trezviei duhovniceşti. Astăzi dimensiunea ascetică este atenuată, dacă nu chiar eludată. Căutăm adesea o bucurie facilă, bazată pe plăceri şi criterii consumiste, lipsite de un conţinut adevărat.În relaţiile cu ceilalţi suntem formali pentru a păstra un oarecare climat de înţelegere, dar care rămâne artificial. Confundăm blândeţea cu o atitudine pasivă, favorabilă cedării şi compromisurilor faţă de exigenţele cerute de demnitatea creştină. Dar bucuria duhovnicească nu poate fi confundată cu bucuria lumească, precum blândeţea nu trebuie identificată cu propriile slăbiciuni.
Ne spune tot un mare nevoitor contemporan athonit, Cuviosul Paisie Aghioritul, următoarele:
„Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie şi pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumească pe care mulţi o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinţii aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care sfânt a avut o astfel de bucurie în această viaţă? Care sfânt a avut o astfel de bucurie pe care o urmăresc mulţi creştini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut, ca să nu se întristeze, să nu-şi piardă pacea? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros şi să nu-mi stric liniştea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândeţea duhovnicească şi altceva blândeţea din nepăsare. Omul duhovnicesc este în întregime răsplătit cu mângâiere duhovnicească pentru durerea aceasta. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima”[1].
Duhul lumii actuale „ajută” la înlăturarea nevoinţei. Mentalitatea contemporană nu mai poate concepe bucuria jertfei. Creştini fiind, aşteptăm prea mult ca să avem totul de-a gata, avem sentimentul că ni se cuvine să fim serviţi, în loc să fim noi cei dispuşi spre slujire. În aceste condiţii este imperativă redescoperirea nevoinţei şi a jertfei. Numai jertfind ceva din comodităţile cu care suntem obişnuiţi (pe care adesea le pretindem cu seninătate) putem gusta bucuria adevărată şi totodată avem ocazia de a împărtăşi bucuria autentică celor de lângă noi.
Jertfa presupune lucruri concrete, nu vorbe frumoase şi pompoase. Numai asumându-l concret pe semenul nostru vom putea anticipa aşteptările şi nevoile reale ale aproapelui. A te jertfi pentru celălalt este o nobleţe. Jertfa adevărată se face cu discreţie şi cu delicateţe, fără trâmbiţare şi într-o manieră în care cei pentru care ne jertfim să nu se simtă jigniţi sau lezaţi în intimitatea lor. Dar acest fel de jertfire nu se poate face fără o trezvire duhovnicească.
Vremurile de cernere în care trăim confundă intenţionat dragostea cu o aşa numită toleranţă, în care exigenţele nevoinţei, ale ascezei şi ale învăţăturilor de credinţă sunt diluate până la dispariţie. Astfel, noua identitate propusă (inclusiv în cazul creştinismului) este aceea a permisivităţii, care în numele iubirii (chiar şi a celei creştine) sau a drepturilor omului, favorizează crearea unui om dezrădăcinat. Există o tendinţă de relativizare a Adevărului, de creare a unui cadru tolerant şi permisiv faţă de o multitudine de credinţe, idei şi practici menite să erodeze creştinismul. […]”
(Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/11/cuvant-din-sfantul-munte-introducere/)